„Dragostea va mântui lumea. În vremurile de pe urmă pe oameni îi va mântui dragostea, smerenia și bunătatea. Bunătatea deschide porțile Raiului, smerenia ne duce înlăuntru, iar dragostea ni-L va arăta pe Dumnezeu.”

(Sfântul Gavriil Georgianul, cel nebun pentru Hristos)

 Trecutul nu iartă pe nimeni. Mai devreme sau mai târziu vine după fiecare, încet ca un prădător ascuns în umbra timpului. Am învățat în anii pe care viața mi i-a îngăduit că faptele noastre nu rămân nemăsurate, fără de judecată și, astfel, fără de răsplată, indiferent cât de mult ne-am dori uneori să așezăm peste ele uitarea.

Există un timp al bilanțului pentru toți, truditori fără odihnă, oameni obișnuiți, necunoscuți, neștiuți sau nedoriți de nimeni, împărați sau regi, cârmuitori și/sau hotărâtori de destine. Lecțiile celor dinaintea noastră sau ale unora dintre contemporani, reluate permanent, vin să ne confirme de fiecare dată acest lucru.

Amintirile unor orgoliilor clădite pe o sete de putere nestăvilită, fără niciun control, pe mândrii exacerbate, nejustificate, aduc fericiri efemere, ce se termină repede, într-o bună zi, precum vântul aspru al iernii la venirea primăverii. Trec și nimic nu rămâne după aceste victorii pasagere pentru că veșnicia nu umblă prin palate goale. O găsim acolo unde au fost și vor mai fi sufletele curate, pline de bunătate, compasiune, înțelepciune, care dăruiesc chiar și atunci când nimeni nu le poate cunoaște și recunoaște râvna. Veșnicia nu așteaptă răsplată și nici laude, nu visează funcții. Veșnicia poate fi în inima fiecăruia; veșnicia este darul pe care-l primim la începuturi și pe care-l păstrăm sau pierdem după cum ne rătăcim sau nu sufletul!

Avem timpurile pe care le-am clădit, iar dacă suferințele acestor zile sunt mai puternice decât bucuriile este pentru că am acceptat și tolerat tot ce s-a întâmplat până acum. Am acceptat neîmplinirile și amărăciunea și am învățat să trăim împreună cu Răul, mai bine decât am fi făcut-o cu Binele pe care l-am alungat grăbiți fiindcă părea că ne încurcă pașii prin cetățile existenței noastre.

Justiția este astăzi cernită, dezbinată și învrăjbită, până la o ură maladivă, gârbovită de poverile zilelor, ponegrită și înlănțuită, condamnată în temnițe pe care singură și le-a ridicat încet. Stă închisă între zidurile construite de unii care i-au închis ferestrele ce dădeau odată spre oameni.

Justiția se rostogolește deja în abis și nu dă niciun semn de îndreptare. Și-a pierdut rostul și măreția, puterea de a mai fi model, de a trezi admirație, dar mai ales respect. Umblă de atâția ani, săracă și tristă, așteptând înfrigurată fiecare zi, cu speranța că poate și astăzi mai are cum să păstreze ce avea ieri, acceptând resemnată orice aparență de îndurare de la milostivii vremurilor, păpușarii dezmembrați ai zilelor noastre, marionetele ce au băut din paharul amar al trădărilor nesfârșite cu mai marii sistemului.

Justiția de astăzi este jos, căzută la pământ, zace abandonată ca un muribund care se agață parcă disperat de ultima șansă la viață. Nu înțelege, dar mai ales nu vrea să accepte că a pierdut poate cea mai importantă trăsătură a existenței sale, umanitatea.

Critica societății privind dezumanizarea justiției pare de multe ori nedreaptă, fiindcă nici societatea zilelor noastre nu este cu nimic mai diferită. Desprinsă de oameni, a nimănui și totuși a unora, justiția a copiat modelul social în care viețuiește, fără nicio urmă de autenticitate.

Justiția are obligația de a se ridica deasupra opțiunii unora sau altora, de a păși dincolo de lupta cotidiană și aspirațiile politice care i-au pervertit menirea și locul, nu poate cocheta cu înțelegerile oculte sau alte promisiuni și „frății” peste ceea ce o definește și nu se poate agăța în alianțe inadmisibile și criminale cu serviciile secrete. Adevărul nu va sta niciodată la masa ucigașului său.

Justiția nu a avut totdeauna chipul pe care-l poartă de ceva vreme. A trăit vremuri de strălucire și prețuire, dar a venit un timp când, la umbra justiției și-au găsit adăpost fariseii „faptelor bune, mărețe”.  Oamenii care au remodelat-o ieri, dar și cei de azi, poate și cei de mâine, demagogii purtători de griji, manipulatorii ieftini și disponibili oricând pentru un strop de mai multă putere, au avut interesul să facă din ea împrumut pentru propriile trepte. Cum ar spune psalmistul „Că, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni” (Catisma a doua, psalmul 11 cu 8).

Justiția poartă cu ea vina de a fi îngăduit să fie trădată pentru interesele  acestor vremelnici despre care puțini își vor mai aduce aminte peste câțiva ani. A pierdut libertatea de a fi ea, independența de a-și hotărî singură destinul, acceptând practici incompatibile cu ținuta și locul pe care l-a avut de la începuturile lumii. Între lanțuri nu există Adevăr, iar dacă acesta se proclamă, într-o asemenea stare, un astfel de Adevăr nu este al tuturor.

Am cunoscut măreția justiției, dar și decăderea ei! I-am văzut înțelepciunea, bunătatea și dreptatea, ani de-a rândul, la începuturile muncii de judecător și mai departe, în timp, când această profesie reprezenta universul meu, alături de familia care îmi dăruia tot ce-mi era de trebuință, forța și motivația, puterea de a merge înainte de fiecare dată.

Peste douăzeci de ani din întreaga activitate am trăit cu naivitatea că devotamentul și dăruirea, sacrificiul și respectul pentru lege sunt trăsături de conduită comune tuturor. Astăzi, viziunea mea despre ce se întâmplă justiției și societății, prin justiție, a căpătat nuanțe care mi-au adus mai multe dezamăgiri și deziluzii, decât bucurii.

Anii din urmă m-au învățat să înțeleg și să citesc ce se întâmplă cu adevărat, dincolo de aparențe, trăind într-un alt mod, dureros și trist, ideea de dreptate. Am descoperit că scutul legii poate fi ușor înlocuit de cel al interesului, că realitățile pe care le-am învățat o viață, asupra cărora ne-am aplecat temeinic, pot prinde contururi diferite în mâinile unor personaje diabolice. Pervertirea și siluirea legii poate căpăta deseori dimensiuni apocaliptice. Și toate fără nicio remușcare, până la cel mai înalt nivel.

Am întâlnit indivizi care s-au încredințat Răului fără nicio rezervă, acceptând  cu bună știință să devină slujitorii acestuia, înstrăinându-se de tot ce Dreptul i-a învățat și format. La mâinile și picioarele lor se aud asurzitoare lanțuri, într-un pelerinaj fără sfârșit și fără nicio șansă de răscumpărare. Poate că în această lume vor ține în mâini palate de nisip și multe titluri de carton îi vor recomanda, dar inima lor va fi goală fiindcă au pierdut dreptul de a mai fi cine au fost.

Vânzătorii de Adevăr vor veni și ei într-o zi la judecată și nimeni nu le va mai fi atunci alături să-i ,,scape”, să-i ,,salveze”, așa cum li s-a făgăduit demult, când au fost fidelizați. Prinși în mâinile timpului, vor rămâne față în față numai cu faptele și conștiința lor.

Am cunoscut, din nefericire, personaje atât de meschine, între cele amintite mai sus, care după ce distrugeau destine, fără niciun temei, așa cum s-a și dovedit mai târziu, pășeau fără nicio rezervă și fără resentimente în biserici, bătând mătănii, aducând laude Bunului Dumnezeu, cântând în coruri pe la sfintele liturghii. De asemenea oameni mă cutremur cel mai mult fiindcă pentru ei trădarea și nemernicia nu au  limite. Distrug, iar apoi vin cu aluri neprihănite, fără niciun semn de pocăință, afișând bunătate, îngăduință, chiar și smerenie, aceste iude care au măcinat și pierdut sistemul judiciar. Nu vreau să mă gândesc la cum va fi judecata lor care sper să-i ajungă într-o zi!

Despre oamenii mulți și buni, clădiți pe munca și efortul lor, profesioniștii dreptului, cei pe care nimeni nu-i amintește, nu-i știe, la rândul lor, de multe ori nedreptățiți, hărțuiți, persecutați pentru ceea ce sunt, nu-mi este greu să vorbesc. Destinul mi i-a scos în cale și pe ei, iar dacă astăzi mai păstrez speranța unei vindecări a justiției este doar fiindcă mă agăț cu disperare de amintirea acestora.

Anii care au trecut mi-au dovedit că salvarea poate veni și din voința și puterea oamenilor, dacă aceștia realizează că mai jos de atât nu se pot duce. Când interesul social va trece peste cel individual, când ne vom recunoaște greșelile și  limitele, dar mai ales când justiția hulită și destabilizată în fiecare zi va reînvăța să lupte și să-și depășească încercările, oamenii vor mai avea o șansă în plus prin ea.

Justiția este o putere în stat dar a uitat de ceva timp de această valoare constituțională. Sub pretextul nevoii de reformare care, din nefericire, i-a adus mai degrabă un regres instituțional decât o rezolvare a problemelor de sistem, justiția acceptă resemnată tot ce i se pregătește și i se oferă. Declinul ei ar putea fi oprit dacă toți cei care îi slujesc cu pasiune și credință, cu devotament, vor privi în jurul lor și vor dori să-i recunoască și să-i vindece rănile. Încă nu este totul pierdut!

Justiția este despre oameni și pentru ei, nu e doar un concept abstract și gol. Ea nu există fără Adevăr, iar dacă acesta se pierde sau este alterat misiunea justiției se oprește și odată cu ea și unul dintre sensurile concrete ale existenței noastre. Cum ar fi să trăim fără Adevăr?

Se spune că maturitatea aduce cu ea nostalgii. Trecem prin viață așa cum ne-a fost scris, încercând să ne aflăm drumul, atât cât se poate, fiindcă tot ce nu devine vis împlinit este pentru că menirea noastră era, în realitate, diferită. La sfârșit, într-o oglindă a timpului, privind înapoi, putem spune dacă toate au avut un rost sau dacă nu au fost decât deșertăciune.

Acest articol a fost publicat în revista Palatul de Justiție nr. 2/2023.