Exclusiv
Codruț Olaru, procurorul CSM ajuns de la caporal la general cu o stea în trei ani, a încercat și anul trecut să blocheze în instanță una dintre sesizările depuse la CNATDCU pentru teza lui de doctorat, dar a pierdut. – Ziarul Incisiv de Prahova
Acum trei ani, psihologul Alina Ion a pus bazele Spitalului „Sfântul Sava” cu o viziune proprie centrată pe nevoile pacienților: confort, tratament adecvat și demnitate. Experiența de 15 ani în îngrijirea bolnavilor la domiciliu, ajutând peste 20.000 de pacienți, din care peste 15.000 în faze terminale ale bolilor precum cancer, ciroză sau AVC hemoragic, i-a oferit o înțelegere profundă a acestui domeniu medical, dar și o empatie puternică pentru pacienți și familiile lor.
La 7 km de Bucuresti, pe vechiul drum de mare, in Comuna Pantelimon, se afla locul de unde se ajunge mai usor la ingeri. Cladirea frumoasa, eleganta, ultra moderna, te duce cu gandul mai mult catre un hotel de lux. Adevarul este ca, daca ar fi fost asezata undeva, pe malul marii, ar fi devenit, cu siguranta, o locatie “de fite”, frecventata de baieti si fete cu BMW-uri si tatuaje, ahtiati dupa cluburi si sampanie servita la baldachin. Ei bine, nu! Acest loc reprezinta visul de copil a unui om care isi dedica viata, zi de zi, pentru ingrijirea bolnavilor aflati in stadii terminale si recuperarii celor cu deficiente locomotorii rezultate in urma unor nefericite accidente. Este un loc asemeni celei care l-a construit si il conduce, cu multa dragoste de oameni si caldura sufleteasca. Viata ne pune, de multe ori in fata unor alegeri… The easy way or the hard way?… Asa cum spuneam ar fi putut foarte bine sa construiasca un loc monden, plin de vibe-ul ieftin al fericirii de o vara. Alina Ion, a ales sa lupte cu suferinta, sa ofere zambet si speranta oamenilor aflati in situatii dramatice. Numai daca ai vocatie poti sa faci o asemenea alegere.
„Eu am crescut la tara, in Teleorman, satul Merisani, Comuna Babaita… Strabunica mea era moasa satului si mergeam peste tot, impreuna cu ea, inca de la varsta de 3 ani. Eram nedezlipita de fusta ei. Oamenii o chemau in principal pentru nasteri dar si pentru alte afectiuni pe care le aveau. Totul se petrecea sub ochii mei de copil, fascinati de ceea ce vedea. La 9 ani am ingrijit primul batran, pe tanti Marcela. Locuia la doua case, distanta, de scoala. Daca intarziam in cate o zi, “tovarasa”, cum spuneam pe atunci, stia unde sunt. O schimbam, pe tanti Marcela, ii dadeam sa manance, ii faceam curatenie si plecam la ore doar dupa ce ma asiguram ca o las aranjata, din toate punctele de vedere. Mergeam la biserica si citeam. Le spuneam bunicilor ca eu, cand voi fi mare, voi avea o casa uriasa, cu multi batrani de care voi avea grija. Tot atunci am promis ca voi ctitori o biserica mare si frumoasa. Mi-am dorit, de la viata, doar trei lucruri: sa ingrijesc oameni bolnavi, lucru pe care l-am facut de cand ma stiu, sa am copii cu dragoste fata de semeni si sa ctitoresc o biserica. Dumnezeu mi-a ajutat sa fac si acest lucru, in satul Merisani. Pe vremuri scolile se faceau langa biserica. Cu ajutorul domnului primar din Merisani am gasit solutia amplasarii bisericii pe o parte din terenul scolii. Ma bucur de fiecare data cand vad lumina din ochii oamenilor care intra in acest lacas. Preotul caruia i-am promis, in copilarie, ca voi ctitori biserica, traieste si tine slujbe acolo. Nimic nu ma poate opri sa am grija de oameni. Daca am un munte in fata si stiu ca de partea cealalta se afla un bolnav, sunt in stare sa sap si cu o lingurita, ca sa pot ajunge la el, pentru a-l ajuta. Refuz gandul de a renunta. Sigur, fiecare dintre noi, la un moment dat, vom pleca din aceasta lume dar trebuie sa o facem frumos, bine ingrijiti, fara dureri si de ce nu, zambind. Am vazut, in ultimii doi ani, oameni zambind, in momentul in care au trecut dincolo, tinandu-ma de mana si spunand: “Nu am dureri!”. Pe sectia de recuperare avem pacienti pe care nimeni nu ii primeste considerand ca nu mai au nicio sansa. Eu spun ca acest lucru nu exista. Refuz sa cred ca nu mai este nicio sansa. Stiu doar ca trebuie sa muncim si sa avem incredere, pentru a le readuce zambetul pe buze. In acest moment nu as putea sa va spun cine, pe cine, ajuta. N-as putea sa spun daca eu ii ajut pe ei sau ei ma ajuta pe mine. Stiu doar ca ei sunt atenti la ochii mei iar eu la ai lor si ne bucuram de fiecare pas pe care il facem impreuna. Ma bucur de fiecare miscare pe care o fac iar atunci cand pleaca pe picioarele lor simt o implinire care nu poate fi comparata cu nimic. Si va mai spun inca ceva… Pe acea sectie de paliatie, cu oameni in stadii terminale, nu am vazut pe nimeni care sa aiba nevoie de portofelul cu bani. Tot ceea ce se cere este o binecuvantare, un zambet sau prezenta preotului. Nimeni nu a cerut, niciodata, portofelul cu bani. Am uitat, in aceasta lume nebuna, sa mai fim oameni. Am uitat sa intelegem ca daca ne este foame, o bucata de paine si o cana cu apa este tot ceea ce ne trebuie. Poti sa imi oferi toate bunatatile lumii, daca nu-mi mai este foame, nu mananc, pentru ca in acel moment, nu mai pot. Am uitat ce inseamna dragostea pentru semeni, in goana asta nebuna dupa bani, lucru pe care eu nu-l inteleg”, preciza intr-un interviu -Alina Ion, director general al Centrului Medical de Geriatrie, Recuperare şi Îngrijiri Paliative Sfîntul Sava.
A incercat sa intre intr-un contract cu Casa Nationala de Asigurari de Sanatate (CNAS) pentru ca ei deconteaza o parte dintre servicii, insa s-a lovit de refuzul doamnei ministru, de la acea vreme, Sorina Pintea pe motivul ca “Nu sunt bani pentru acesti pacienti”.
„Am avut timp de 15 ani activitati de ingrijire la domiciliu pentru pacienti aflati in stadii terminale si pot spune ca, intr-adevar, este extrem de cinic ca cineva, fie el si ministru, sa decida pentru tine. Am demonstrat, aici, ca nimeni nu este fara speranta. Am primit pacienti refuzati care intr-un final au plecat acasa pe propriile picioare. Eu nu spun niciodata, nu. Eu spun, veniti aici, sa vedem ce putem face, impreuna! Exista doua spitale de stat aflate in contract cu Casa Nationala de Asigurari de Sanatate (CNAS), cu acelasi domeniu de activitate. Avem pacienti care spun ca au incercat sa intre acolo si li s-a spus: “Nu preluam pacienti cu escare” sau “Nu preluam pacienti imobilizati”. Atunci ma intreb, pe care ii preiei? Mi-as dori ca pentru sistemul de sanatate sa nu se mai faca studii de fezabilitate, extrem de costisitoare. Eu as incepe reforma prin a le inchide, unul cat unul si a le zugravi. Daca am reusi sa facem acest lucru ar fi extraordinar. Exista si un exemplu, in acest sens… Spitalul Foisor care a fost complet renovat. Arata extraordinar. Timp de 6 luni, au inchis sectie cu sectie si au renovat. Acum arata impecabil. Deci se poate! Indiferent cat de multi bani ajungem sa avem, mai devreme sau mai tarziu, avem nevoie de servicii de sanatate. Avem copii, adolescenti, tineri, care au suferit accidente de masina si au nevoie de recuperare. Ce facem cu acestia? Unde-i ducem? Unde-I ingrijim? Noi am primit pacienti de 23, 28 si 30 de ani…”.

Bizar, „conduita” Sorinei Pintea este continuata si de cei de la USR care conduc acum ministerul. Incisiv de Prahova va reveni pe aceasta tema cu o ampla investigatie.
Spitalul Sfantul Sava, centru medical pentru Îngrijiri Paliative, Geriatrie și Recuperare Medicală, situat la doi pași de București, a fost înființat din nevoia acută a familiilor cu bolnavi ce necesită recuperare medicală după accidente cerebro-vasculare, după orice alt tip de accidente ce reduc mobilitatea sau care au nevoie de îngrijiri paliative specializate. Spitalele din România nu fac față solicitărilor. Un raport din 2019, realizat pentru Banca Mondială, arăta că în 17 dintre județele României nu exista niciun pat pentru îngrijire paliativă, nici în sistem public, nici în privat. Același document arată că ar fi nevoie de 172,000 de paturi, anual, în România, dar numai 480 de medici sunt atestați în îngrijiri paliative. Dintre aceștia, doar puțini peste 100 au raportat că lucrează în servicii de îngrijiri paliative.
In Strategia naţională de sănătate, statul şi-a asumat o ţintă ambiţioasă: 60% din nevoile de îngrijiri paliative să fie asigurate până în 2020. Cu un an înainte de termenul asumat, doar un pacient din 10 beneficiază de îngrijiri care să asigure un sfârşit demn, fără chinuri groaznice. In acest context se pune o intrebare ingrijoratoare: ce mafie deranjeaza acest spital „ca afara”?
Pana atunci va lasam sa faceti o vizita virtuala intr-un spital construit si dotat conform normelor europene, un spital care deranjeaza mafia din sistemul sanitar. (Ec Adrian Radu).
Exclusiv
Telemuncă sau birou: ce trebuie să conțină contractul de muncă
Doi colegi, Andrei și Corina, fac aceeași muncă în aceeași firmă. Andrei vine zilnic la birou, Corina lucrează de acasă de când s-a mutat într-un alt oraș. Într-o dimineață, ambii primesc același mesaj: de luna viitoare, firma vrea ca fiecare să aibă program de trei zile la sediu. Andrei ridică din umeri, Corina își pune întrebări. Poate firma să decidă singură? Ce scrie, de fapt, în contractul ei? Situația e tot mai frecventă, iar răspunsurile diferă între cele două moduri de lucru. Le comparăm aici, cu avantajele și limitele fiecăruia, ca să știi ce să cauți în propriul contract înainte să apară surprizele.
Aceeași hârtie, două realități
Contractul individual de muncă este, în primul rând, un document scris care stabilește ce faci, unde faci, cât timp lucrezi și cât ești plătit. Fie că lucrezi la birou, fie de acasă, regulile de bază sunt aceleași: raportul de muncă se construiește pe acordul dintre tine și angajator. Diferența apare în detalii, iar detaliile sunt cele care ridică probleme.
La birou, lucrurile par simple, pentru că totul este fizic: ai un loc, un program afișat, un calculator pus la dispoziție. Dar și aici pot apărea discuții, de pildă când firma schimbă sediul sau mută echipa într-un alt etaj. La telemuncă, nimic nu e la fel de vizibil: nu știi întotdeauna cine plătește internetul, cine răspunde pentru echipamente, cât de strict se urmărește programul.
De aceea, înainte de a compara plusuri și minusuri, merită să citești contractul cu atenție, nu doar semnătura. Sunt cinci-șase clauze care îți spun, de fapt, ce fel de angajat ești și ce se poate modifica fără acordul tău. Le luăm pe rând, începând cu cea mai discutată: locul muncii.
Un detaliu pe care îl trec cu vederea mulți: nu tot ce se spune la interviu ajunge în contract. Dacă ți s-a promis că poți lucra de acasă două zile pe săptămână, dar în act apare doar adresa sediului, ceea ce ai pe hârtie cântărește mai mult decât ce îți amintești tu. Cere ca promisiunile importante să fie trecute în scris înainte de semnare.
Locul muncii: o clauză mai importantă decât pare
În contract trebuie să apară locul de desfășurare a activității. Pentru cineva care lucrează la sediu, asta înseamnă adresa firmei sau a punctului de lucru. Pentru telemuncă, locul este, de regulă, domiciliul sau alt loc ales de angajat, iar contractul ar trebui să spună acest lucru clar, nu prin înțelegeri verbale.
De ce contează? Pentru că schimbarea locului muncii e una dintre modificările care, în general, nu se pot face unilateral, ci cu acordul ambelor părți. Dacă ai fost angajat pe telemuncă și firma vrea să te aducă înapoi, la birou, ori dacă ai fost angajat la sediu și ți se cere să lucrezi permanent de acasă, asta ține de o modificare a contractului, nu de o simplă decizie internă.
Pentru cine vrea să înțeleagă mai bine ce se trece și ce se negociază într-un astfel de act, găsești secțiunea Contract de muncă de pe juridicplus.ro unde clauzele sunt explicate pe limbaj obișnuit. Citește materialul înainte de a negocia, nu după ce ai semnat. Un angajat informat nu ajunge la tribunal, ci la o discuție productivă cu angajatorul.
Telemunca: avantaje reale și limite pe care nu le anunță nimeni
Avantajele sunt cunoscute: nu pierzi timp în trafic, ai mai mult control asupra zilei, poți lucra dintr-un oraș mai ieftin. Pentru multe persoane, mai ales pentru părinți sau pentru cei care locuiesc departe de marile centre, e diferența dintre a putea lucra și a nu putea. În plus, un angajator care acceptă telemunca își lărgește mult paleta de oameni pe care îi poate angaja.
Limitele apar când nu s-a discutat nimic în detaliu. Cine pune la dispoziție echipamentul? Cine acoperă o parte din costurile cu electricitatea și internetul? Cum se verifică munca, prin rezultate sau prin program? Dacă răspunsurile nu se află în contract sau într-un act intern, fiecare parte le interpretează în avantajul ei, iar neînțelegerile se acumulează.
Mai e o limită, mai greu de pus în cuvinte: izolarea. Cine lucrează acasă pierde conversațiile de pe hol, vizibilitatea în fața șefilor, ocazia de a învăța din mers. Nu e o problemă juridică, dar poate afecta cariera. Unii angajați compensează cerând, prin înțelegere, câteva zile pe lună la sediu, tot în scris, ca să nu devină o obligație neprevăzută.
Merită gândit și spațiul propriu-zis. Un colț de masă din bucătărie funcționează o lună, dar nu un an întreg. Dacă lucrezi acasă, ai nevoie de un scaun decent, de lumină bună și de liniște la orele de întâlniri. Aceste lucruri par mărunte, însă sănătatea ta, spatele și concentrarea depind de ele, iar în unele situații se poate discuta cu angajatorul despre sprijin.
Munca la sediu: ce primești și ce cedezi
La birou, structura vine gata făcută. Ai echipament, ai un program clar, ai colegi în apropiere. Pentru primii ani de carieră sau pentru roluri în care contează lucrul în echipă, acest cadru este adesea de preferat. Chiar și angajatorii prudenți se simt mai liniștiți când văd oamenii în aceeași încăpere.
Prețul este timpul. Drumul zilnic, programul rigid, rigiditatea unor reguli interne. Pentru unii, aceste constrângeri nu sunt o problemă; pentru alții, devin motivul pentru care caută alt job. Un contract la sediu nu înseamnă însă că nu poți discuta flexibilitate: orele de început și de sfârșit pot fi negociate, la fel ca zilele în care lucrezi de acasă ocazional, cu condiția ca înțelegerea să fie clară.
Un alt avantaj al biroului, rar recunoscut, este separarea dintre muncă și viața personală. Când ieși pe ușă la sfârșitul zilei, simbolic și fizic încheii programul. Cei care lucrează de acasă își construiesc singuri acest ritual, cu mai mult efort: un alt colț al casei, o plimbare după ora de închidere, laptopul închis și pus într-un sertar. Fără limite clare, ziua se lungește pe nesimțite.
Merită adăugat că munca la sediu aduce și mai puține ambiguități legate de securitatea locului de muncă și de accidente. Există o răspundere clară a angajatorului pentru condițiile din birou. La telemuncă, aceste responsabilități se discută în alt fel, iar contractul sau regulamentul intern ar trebui să explice ce se întâmplă dacă ceva merge prost.
Programul și evidența orelor, indiferent de loc
Indiferent unde lucrezi, programul de muncă și orele suplimentare contează la fel. Ai dreptul la pauze, la zile libere, la odihnă între zile de lucru. Un angajat pe telemuncă nu devine disponibil non-stop doar pentru că laptopul stă pe masa din sufragerie, iar unul la birou nu trebuie să răspundă la mesaje la miezul nopții fără să fie stabilit așa.
O greșeală frecventă este să se amestece flexibilitatea cu disponibilitatea. Flexibilitatea înseamnă că poți alege când lucrezi în anumite limite, de pildă să pleci mai devreme și să compensezi seara. Disponibilitatea înseamnă că ești mereu prins în reguli ale altora. Când contractul nu face distincția, apar epuizarea și conflictele despre ore neplătite.
Un lucru practic: ține o evidență proprie a orelor lucrate, cât de sumară. Un caiet sau o foaie de calcul în care notezi când ai început, când ai încheiat și ce ai făcut te ajută dacă apare vreodată o neînțelegere despre ore suplimentare. Nu e dovadă de neîncredere, ci o obișnuință de ordine, la fel cum păstrezi un bon după o cumpărătură mai importantă.
Pentru o privire de ansamblu asupra temelor de dreptul muncii, de la concedii la încetarea contractului, poți răsfoi materialele de pe site-ul lor, care adună explicații despre ITM, litigii și drepturile angajatului. Nu e un înlocuitor pentru un avocat, dar ajută la formularea întrebărilor potrivite.
Varianta mixtă și modificarea contractului
Tot mai multe firme aleg un model hibrid: câteva zile la birou, restul de acasă. Din punct de vedere juridic, important este ca acest model să fie consemnat. O înțelegere verbală între tine și șef poate funcționa cât timp relația e bună, dar nu te apără când se schimbă șeful sau politica firmei.
Dacă angajatorul propune o schimbare, cere propunerea în scris, citește cu calm și nu semna pe loc. Întreabă ce se modifică exact: locul, programul, salariul, atribuțiile. Dacă nu ești de acord, ai dreptul să spui nu, deși este bine să afli care sunt consecințele posibile în situația ta concretă, de la un jurist sau de la reprezentantul angajaților.
La rândul lor, angajatorii au interesul să formuleze clar, pentru că ambiguitatea le poate aduce probleme la un control sau într-un litigiu. Mai simplu spus, claritatea ajută pe toată lumea. Iar o modificare făcută printr-un act adițional, semnat de ambele părți, rămâne cea mai sigură formă.
Dacă rămâi cu un dubiu după toate acestea, ai la îndemână mai multe uși: departamentul de resurse umane, reprezentantul sindicatului sau al angajaților, dacă există, un avocat specializat în dreptul muncii sau inspectoratul teritorial de muncă. Începe de la cea mai apropiată și apropie-te treptat, nu invers. O conversație calmă rezolvă multe, iar un document clar rezolvă restul.
Ce faci de mâine
Scoate contractul din sertar sau din e-mail și citește-l ca și cum ar fi al altcuiva. Subliniază locul muncii, programul, salariul și orice mențiune despre echipamente. Dacă ceva lipsește, pune o întrebare scrisă departamentului de resurse umane, nu doar o remarcă pe hol.
Apoi hotărăște ce ți se potrivește: birou, telemuncă sau o combinație. Nu există un model bun pentru toți. Există doar modelul pe care ți-l poți permite, care se potrivește vieții tale și pe care îl găsești scris, clar, într-un act semnat de ambele părți.
Exclusiv
Toamna la noi în casă: mici mutări care schimbă totul
Într-o seară de octombrie, cineva dintre noi observă că geamul pare mai rece decât ieri, că lumina de la șase după-amiaza e galbenă și oblică, iar canapeaua e încă îmbrăcată în pernele subțiri de vară. Ceva trebuie schimbat, nu mult, doar atât cât să simțim că locuința ține pasul cu anotimpul. Ne place să credem că nu e nevoie de bani mulți sau de o renovare. De obicei sunt câteva gesturi mici, făcute într-un weekend, care transformă o casă obosită de căldură într-un loc în care ne vine să rămânem. Iată ce facem noi, an de an, și ce am învățat din greșelile de până acum.
Începem cu lumina, nu cu obiectele
Dacă ar fi să alegem un singur lucru de schimbat toamna, am alege lumina. Vara trăim cu geamurile pline de soare până seara, iar becurile abia se aprind. Din octombrie, la cinci și jumătate e deja întuneric, iar lumina de tavan, rece și puternică, face camera să semene cu o sală de așteptare. Prima mutare este deci să oprim becul central cât mai des și să aprindem lumini joase, în jurul zonelor în care stăm.
O lampă de masă lângă canapea, una pe un raft și un șir de lumini mici lângă fereastră schimbă tot decorul. Temperatura culorii contează: o nuanță caldă, aproape galbenă, e mai prietenoasă decât una albă, tăioasă. Am greșit și noi, odată, cumpărând becuri „cu aspect curat”, fiindcă ne imaginam că arată modern; seara, în sufragerie, parcă eram la o clinică.
Mai e și trucul perdelelor. Cele din vară, ușoare și transparente, lasă să treacă frigul de la geam și îți iau senzația de intimitate când se întunecă. O pereche de draperii mai groase, în culori calde, pe care le tragem seara, fac camera mai caldă și, vizual, mai mică, în sensul bun al cuvântului.
Textilele: moi, groase, la îndemână
Toamna se vede în textile. Pledul de lână lăsat peste brațul fotoliului nu este doar decor; este o invitație. Perne cu huse din bumbac gros, din catifea sau din in tricotat înlocuiesc husele subțiri din vară și schimbă imediat aspectul canapelei. Un covor mic așezat în fața canapelei, acolo unde ne punem picioarele seara, ne-a salvat mulți ani de zile de podeaua rece.
Ne place să păstrăm paleta simplă: două culori de bază și una de accent. Anul acesta, de pildă, avem gri-cald și crem, cu un roșu ars pentru câteva perne. Fără regulă strictă, ci doar ca să evităm senzația de debara în care s-au adunat toate lucrurile primite de-a lungul timpului. Ce nu se potrivește, mutăm într-o cutie, nu aruncăm, și revedem peste un an.
O mică observație personală: cele mai folosite textile sunt întotdeauna cele care se spală ușor. Frumusețea unui pled de lână se pierde când nu îndrăznim să-l atingem de teama petelor. Alegem materiale care suportă o cană vărsată și un copil care sare pe canapea; restul rămân pentru oaspeți.
Bucătăria și baia primesc grija lor
Casa se simte cu adevărat toamna în bucătărie, unde pornesc iar cuptorul și oalele mari. Facem ordine pe blat: scoatem ce nu mai folosim vara (storcătorul, pahare înalte pentru limonade) și aducem la îndemână oalele pentru ciorbe, formele pentru copt, cănile mari. Un coș cu mere pe masă, ceapa și usturoiul în borcane de sticlă, un prosop gros lângă aragaz fac loc de bucurie, fără să cumpărăm nimic nou.
În baie, lucrurile sunt mai tehnice, dar la fel de simple. Schimbăm covorașul subțire cu unul mai gros, aducem prosoape mai pufoase, scoatem la vedere un săpun cu miros mai dens. Verificăm și dacă fereastra mică se închide ca lumea, fiindcă aici se formează cel mai repede condensul și, odată cu el, pata de mucegai din colț.
Pentru cine vrea să-și împrumute idei, merită răsfoite și parteneriate editoriale despre casă, unde se strâng sugestii despre bucătărie, baie și organizare. Noi le citim cu creionul în mână, notăm ce se potrivește casei noastre și lăsăm restul deoparte.
Ordinea de toamnă: ce scoatem, ce ascundem
Fiecare schimbare de sezon e un bun prilej de triere. Hainele de vară merg în cutii sub pat, cele groase ies din dulapurile de pe balcon, iar pe hol apar ghetele și umbrelele. Cinstit vorbind, pe hol se strânge cel mai mult haos în octombrie: geci, căciuli, eșarfe, încălțăminte udă. O etajeră mică pentru pantofi și un set de cuiere solide îi salvează pe toți de dimineața de alergat prin casă după o mănușă lipsă.
Facem ordine și printre lucrurile din sertare. Încărcătoarele care nu se mai potrivesc la nimic, lumânările pe jumătate arse, borcanele fără capac. Ne ajută o regulă pe care am prins-o de la o prietenă: dacă nu l-am folosit în ultimul an și nu e un obiect cu valoare sentimentală, pleacă. Nu o respectăm mereu, desigur, dar ne apropiem de ea.
Merită să fixăm și un colț de „așteptare” pentru lucrurile de reparat: o cutie în care punem tot ce are nevoie de un șurub, o lipitură sau un meșter. O dată pe lună, în prima sâmbătă, ne ocupăm de ea. Fără cutia asta, micile defecte se adună pe holuri, în bucătărie, în birou, și strică impresia de casă îngrijită.
Frigul care intră pe unde nu te aștepți
Înainte să ne apucăm de decor, facem un tur al casei cu o lumânare aprinsă și cu mâna pe ramele ferestrelor. Unde flacăra tremură sau mâna simte un fir de aer rece, avem o scurgere. Garnituri uscate la geamuri, un prag prea ridicat la ușa de balcon, un spațiu la tocul ușii de la intrare. Reparațiile sunt ieftine, iar diferența se simte în prima seară, când caloriferul nu mai luptă în zadar.
Ne ajută și o idee pe care am ținut-o mult timp la sertar: să nu acoperim caloriferele cu mobilă sau cu draperii lungi. Pare confortabil să punem canapeaua lipită de perete, chiar peste calorifer, dar căldura rămâne blocată în spatele ei, iar camera se încălzește greu. Mutăm piesele cu douăzeci de centimetri și vedem imediat cum se schimbă aerul din cameră.
Plantele și caloriferele: o prietenie care cere atenție
Cei care avem plante în casă știm cum e: toată vara au crescut fericite, iar în octombrie încep să se plângă. Frunze îngălbenite, vârfuri uscate, o plantă care aruncă o frunză după alta fără motiv clar. Căldura uscată din sezonul rece schimbă mult regulile, iar noi, obișnuiți cu rutina de vară, continuăm să le tratăm la fel.
Am învățat câte ceva din greșelile noastre și din plantele din casă când pornesc caloriferele, unde se explică, pe înțelesul oricui, de ce un ficus bine îngrijit poate arăta atât de obosit într-o singură săptămână. Nu e vorba de neglijență, ci de schimbarea bruscă a aerului din jur.
Din experiența noastră, câteva gesturi ajută: mutăm plantele la distanță de calorifer, evităm curenții reci de la geam, udăm mai rar, dar cu atenție, și observăm ce face fiecare în parte. Una mai sensibilă o ținem într-o cameră mai răcoroasă. Nu există o rețetă universală, există doar observație zilnică și puțină răbdare.
Mai adăugăm ceva despre ritmul nostru de toamnă. Spre deosebire de primăvară, când vrem să aruncăm și să luăm totul de la capăt, toamna ne dorim ca lucrurile să rămână, să dureze, să ne țină de cald. De aceea alegem obiecte care îmbătrânesc frumos: lemn, ceramică, lână, sticlă groasă. Un vas vechi care ține crengi uscate, o ladă de lemn folosită drept măsuță, un set de căni de lut primite cadou și purtate cu mândrie ne spun mai mult decât orice piesă nouă și lucioasă.
Nu urmărim o culoare anume a anului și nu schimbăm tot ce avem, pentru că am observat că, după câteva săptămâni, locuința devine impersonală. Preferăm să adăugăm câte un strat nou, ca la îmbrăcat: un pled în plus, o lampă în plus, o carte lăsată pe masă, deschisă, ca și cum cineva ar fi plecat doar pentru o clipă.
Mirosul și sunetul casei
Un ultim strat, mai discret, este cel al simțurilor. Casa are un miros al ei, iar toamna merită să fie unul cald: de scorțișoară, de pâine coaptă, de lemn. Nu vorbim de odorizante puternice, ci de lucruri firești: o tavă de mere coapte, o fiertură de portocală cu condimente, o lumânare aprinsă o jumătate de oră înainte de masă. Aerisim în continuare, chiar dacă afară e frig, câteva minute dimineața și seara.
Și sunetul contează. Vara, ferestrele deschise aduc strada în casă; toamna, închise, lasă loc liniștii. Ne place să punem muzică mică, fie un disc, fie o radio de seară, și să lăsăm televizorul oprit cel puțin o oră pe zi. Casa se simte altfel când nu mai e doar un fundal pentru ecrane.
Weekendul acesta alegem un singur lucru, nu zece: mutăm lămpile, schimbăm husele de la perne sau facem ordine pe hol. Un gest mic, făcut cu plăcere, face mai mult decât o listă imensă pe care nu o termină nimeni. Restul vine pe parcurs, odată cu frigul.
Exclusiv
Duminica seara, douăzeci de minute care ne schimbă săptămâna
Am observat, între prietene, că luni dimineața nu începe în ziua de luni. Începe duminică seara, în clipa în care ne dăm seama că nu avem nimic pregătit și că toate cele nouă lucruri amânate se vor suprapune. Pe unele ne apucă o neliniște vagă, pe altele o oboseală anticipată. Nouă ne-a ajutat un obicei foarte mic: douăzeci de minute, cu un caiet și un ceai, în care punem săptămâna în ordine. Nu e o metodă revoluționară, dar a schimbat tonul zilelor care urmează.
De ce duminica, și nu luni dimineața
Am încercat și varianta de luni dimineața, desigur. Nu funcționează prea bine, pentru că în acel moment ești deja în goană: copiii se pregătesc de școală, e nevoie de cafea, mesajele de la serviciu se adună. Planificarea făcută sub presiune seamănă cu citirea unui ghid în timp ce conduci.
Duminica seara, în schimb, ai o fereastră rară. Weekendul e pe sfârșite, ritmul scade, iar mintea e încă destul de liniștită ca să vadă ansamblul. Nu e nevoie să faci planuri ambițioase; e suficient să te uiți la calendar și să te întrebi ce ne așteaptă.
Obiceiul nostru e simplu. Ne așezăm într-un colț al casei care nu e legat de muncă, punem telefonul cu ecranul în jos și ne luăm douăzeci de minute. Pe prima pagină a săptămânii scriem trei lucruri care chiar trebuie făcute, nu douăzeci, și două lucruri pe care ni le dorim doar pentru noi. Doar atât.
Un detaliu care contează: scriem de mână. Am încercat și în telefon, dar acolo notificările te trag în alte direcții după trei secunde. Pe hârtie, ai doar foaia și gândul tău. Iar foaia rămâne pe frigider sau pe birou, la vedere, deci nu o uităm într-un dosar digital.
Aparent e prea puțin, dar tocmai de aceea ține. Un sistem prea ambițios se abandonează în a doua săptămână. Unul care cere douăzeci de minute și o foaie de hârtie rezistă, pentru că nu cere nimic eroic.
Ce punem pe foaie și ce lăsăm pe dinafară
Aici se află partea delicată. Tentația este să scrii tot: bunele intenții, sporturile, curățenia generală, telefoanele de dat, programările. Foaia devine o listă imposibilă, iar în loc să ne calmeze, ne apasă. Noi am învățat să separăm trei tipuri de lucruri.
Primul tip sunt angajamentele fixe: ședințe, întâlniri, ore de școală, programări la medic. Ele au deja loc în calendar, deci doar le copiem într-un singur loc, ca să le vedem împreună. Al doilea tip sunt sarcinile flexibile, care trebuie făcute în cursul săptămânii, dar nu într-o oră anume. Al treilea tip sunt dorințele, mici gesturi de grijă față de noi: o plimbare, o carte, un telefon către o prietenă.
Ce lăsăm pe dinafară? Tot ce nu are un termen real și nu ne deranjează dacă mai așteaptă. Dulapul de aranjat, pozele de sortat, sertarul cu cabluri vor fi mereu acolo. Le trecem pe o altă foaie, o listă a lucrurilor de făcut cândva, și o deschidem doar când avem un weekend liber și chef.
Pentru cine caută un cadru mai detaliat, găsește la organizarea săptămânii pentru femei ocupate idei care se pot adapta după ritmul fiecăreia, de la așezarea sarcinilor până la gestionarea timpului liber. Nu toate se potrivesc tuturor, dar merită să alegi două-trei și să le încerci.
Cum arată o săptămână cu loc de respirat
Cel mai important lucru pe care l-am învățat este să lăsăm spații goale. O săptămână în care fiecare oră este ocupată nu are loc pentru nimic neprevăzut, iar neprevăzutul vine mereu: un copil răcit, o mașină care nu pornește, o colegă care are nevoie de ajutor. Dacă nu ai spațiu, orice imprevizibil dărâmă tot restul.
De aceea, în fiecare zi încercăm să lăsăm o oră liberă, necomplicată, fără obligații. Poate fi dimineața devreme, înainte să se trezească casa, sau seara, după ce s-au culcat copiii. Nu o umplem cu nimic. Dacă apare ceva urgent, ora aceea absoarbe șocul. Dacă nu, o folosim pentru o discuție liniștită cu propriile gânduri sau pentru nimic. Uneori, nimicul e tocmai ce ne trebuie.
Mai facem ceva: grupăm sarcinile similare. Toate telefoanele într-un singur interval, toate treburile din oraș într-o singură ieșire, toate mesajele de serviciu într-un singur bloc. Pare un truc banal, dar economisește enorm din energia pe care o pierzi trecând de la o activitate la alta.
Mesele merită și ele o clipă de atenție. Nu vorbim de meniuri elaborate, ci de o idee generală: ce gătim de două ori, ce mâncăm repede, în ce seară comandăm. Simplul fapt că știm încă de duminică ce urmează la cină elimină întrebarea de la șase seara, cea mai obositoare a zilei.
La final, ne uităm să vedem dacă săptămâna are măcar două seri libere. Dacă nu, mutăm ceva. Seara liberă nu e răsfăț, e un mod de a ne asigura că nu ajungem vineri epuizate.
Prietenii, familia și timpul care se evaporă
O parte din ce ne obosește nu vine de la munca propriu-zisă, ci de la a spune da la prea multe lucruri. Invitații, cereri, favoruri, mici obligații sociale. Și pe cele mai multe le facem cu drag, dar fără să ne întrebăm ce nu mai facem din cauza lor.
Am început să ne uităm la calendar înainte să răspundem. Nu spunem nu pe loc, dar nici da; spunem că ne uităm și revenim. Această pauză de câteva ore ne-a scutit de multe seri în care participam fizic, dar cu mintea la ce nu apucasem să facem.
Când ținem la o relație, o trecem în planul săptămânii, ca orice altceva. Un telefon de o oră cu o prietenă din alt oraș, o cafea cu mama, o plimbare în doi. Ni se pare ciudat să programezi prietenia, dar altfel se amână de la o săptămână la alta, până când se răcesc lucrurile. Programarea nu face relația artificială, doar o apără de haosul zilnic.
Cu colegii, regula e asemănătoare. O întâlnire care s-ar fi putut rezolva printr-un mesaj bine scris ne fură o dimineață întreagă. Am început să întrebăm, politicos, dacă e nevoie să ne vedem sau dacă putem clarifica totul în scris. De cele mai multe ori, colegii au răsuflat ușurați.
Și un lucru nespectaculos, dar real: spunem celor din casă ce avem în plan. Când toți știu că miercuri seara ne întâlnim cu o prietenă, nimeni nu mai e surprins, iar sentimentul de vinovăție dispare. Transparența simplifică multe.
Timpul pentru tine nu e un lux
Dintre toate cele trei lucruri pe care le notăm pentru noi, cel mai greu e să le și facem. Mintea ne spune că sunt secundare, că mai întâi vin ceilalți și abia apoi noi. Numai că, dacă nu avem grijă de energia noastră, ceilalți primesc o variantă obosită și iritabilă.
Am început cu gesturi extrem de mici. Un sfert de oră de citit înainte de culcare, un duș mai lung, o plimbare până la brutărie fără telefon. Cu timpul, au apărut obiceiuri mai mari, dar nu le-am forțat. Mai bine un gest mic ținut regulat decât unul mare făcut o singură dată.
Ajută mult și un cadru mai larg despre echilibrul dintre muncă și viața personală. Cine vrea să citească pe larg găsește pe lifestyle pentru femei active subiecte despre carieră, îngrijire și relații, într-un ton fără grandilocvență, scrise pentru viața de zi cu zi. Eu am reținut de acolo mai ales ideea că nu trebuie să fii perfectă ca să fii bine.
Un lucru pe care ni l-am spus și nouă: odihna nu se câștigă. Nu trebuie să termini toate sarcinile ca să ai voie să te așezi. Este o regulă care ne-a luat ani să o credem, dar când am început s-o aplicăm, săptămânile au devenit mai ușoare.
Când planul se strică, și se strică
Nicio săptămână nu iese cum a fost scrisă. Marțea apare o urgență, joia se anulează o ședință, sâmbăta plouă și planul de excursie cade. Primul an am luat fiecare abatere ca pe o dovadă că sistemul nu funcționează. Acum o vedem ca pe o parte din joc.
Când ceva se strică, ne uităm la lista celor trei lucruri esențiale și ne întrebăm: ce rămâne cu adevărat important? De obicei, jumătate din ce părea urgent se poate muta fără consecințe. Restul se face, dar fără panică.
Dacă simțim că rămânem în urmă mai multe zile la rând, nu dublăm efortul. Tăiem. Renunțăm la ceva de pe listă, fără regrete, fiindcă o listă mai scurtă făcută cu calm valorează mai mult decât una completă făcută cu nervi.
Ce poți încerca duminica viitoare
Dacă vrei să încerci, nu cumpăra caiete scumpe și nu descărca aplicații noi. Ia o foaie, pune ceasul pe douăzeci de minute și scrie trei lucruri importante și două pentru tine. Copiază angajamentele fixe și lasă o oră liberă pe zi.
După o lună, uită-te înapoi și vezi ce a rămas. Poate vei păstra tot, poate doar o parte. Important e că vei avea un obicei construit de tine, pe măsura vieții tale, nu împrumutat de la nimeni.
-
Afaceriacum 9 ani(P) Pinocchio și Veverița Zuby la Shopping City Râmnicu Vâlcea
-
Știri din județacum 9 aniGarniturile moto: componente esentiale pentru functionarea motorului unei motociclete
-
Socialacum 4 ani3 soluții pentru a scăpa de ROBOR
-
Exclusivacum 3 aniFostul șef al SERVICIULUI ARME, EXPLOZIVI ŞI SUBSTANŢE PERICULOASE (si fost sef al Serviciului Judeţean Anticorupţie Prahova) s-a pensionat și duce viață de „boier”/Efectul de domino sau o reacție în lanț – Ziarul Incisiv de Prahova
-
Afaceriacum 9 aniUn NOU magazin Annabella pe strada Maior V. Popescu din Ramnicu Valcea
-
Știri din județacum 6 ani
#Reset Plastic!
-
Exclusivacum 8 aniSOLICITĂM PUBLIC DR. KISS CSABA SĂ NU SE ASCUNDĂ ȘI SĂ RĂSPUNDĂ PERTINENT CERERII ADRESATE DE ZIARUL INCISIV DE PRAHOVA!
-
Exclusivacum 8 aniOPINIE/SRI, MJ, CSM, IJ si ICCJ – grup infracțional organizat

