Tot mai des auzim în jur și simțim pe propria piele că ”s-au scurtat zilele”, ”timpul nu mai este același”, ”parcă ieri a fost luni și deja s-a terminat ziua de duminică”. Realitatea este că încă nu avem dovada științifică pentru o asemenea senzație, reală, pe care o simțim, timpul nu este asemănător sulului de carte, cum își închipuiau evreii Vechiului Testament. În fapt, nu s-a scurtat timpul, pentru că Pământul se învârte mai rapid în jurul axei sale și nici perioada revoluției lui nu se scurtează. Problema vine de la noi, mai exact de la evoluția civilizației umane. Practic, intensitatea cu care trăim fiecare clipă este sporită de câteva ori față de generațiile anterioare și variază de la o categorie profesională la alta. Altfel spus, într-un fel trece vremea lenevind la orizontală o zi întreagă, spre deosebire de timpul petrecut la un film, ”feisbuceală”, cititul unei cărți, la o muncă fizică ori o muncă de hârțogăreală, la biroul ”unde stai toată ziua în fund și nu faci nimic!” (vorba unora…).

Rând pe rând omenirea s-a bucurat de industrializare, ceea ce ar presupune o creștere a productivității, evoluția comunicațiilor, apoi digitalizarea braț la braț cu virtualizarea unei părți importante din viața noastră. Toate acestea au impus un alt ritm vieții noastre și o solicitare crescută pentru fiecare individ în parte, timpul s-a monetizat încă din sec. XVIII (știți expresia, lui Benjamin Franklin, ”time is money”). Este o diferență de la cer la pământ între elaborarea unei scrisori manuscrise (caligrafică) și drumul ei până la destinație dintr-un capăt în altul al țării, folosind mijloace cu tracțiune animală, față de documentul scris azi în cinci minute la calculator și expediat virtual la destinație oriunde în lume. Și dacă ceea ce odinioară îți ocupa jumătate de zi, azi îți ia 5-10 minute, înseamnă că restul timpului ”economisit” se consumă realmente – nu pe relaxarea creierului, ci – tot în producție, solicitat fiind spre soluționarea altor lucrări.

O concluzie științifică de ultimă oră anunța că generațiile post 1980 au un nivel mai scăzut al coeficientului de inteligență față de cele anterioare, explicând astfel tendința spre superficialitate și aș îndrăzni să-i contrazic tocmai din perspectiva crizei de timp, în care ne adâncim tot mai mult. Omul se desprinde de regnul animal – adică de a fi circumscris strict nevoilor fiziologice – datorită celor două facultăți ce-l apropie de Dumnezeu: capacitatea de a crea și conștiința. Ambele sunt serios afectate în dezvoltare tocmai din cauza crizei de timp: gândirea omului contemporan își caută confortul în reprezentarea ieroglifică a ideii. Sub masca ”abordării psihologice”, ”a simbolismului” (în care fiecare înțelege… cam ce poate, mai niciodată la fel) creația artistică contemporană ține să sfideze limitele grotescului. Și este tristă, foarte tristă, o atmosferă bacoviană ridicată din mormânt să tonifieze și ultimele lălăieli muzicale… numite ”hit-uri”. Pe lângă faptul că sunt golite de sens, le lipsește tocmai energia, bucuria, romantismul și emoțiile sofisticate ale exprimărilor de odinioară. Am devenit comerciali, nu mai înțelegem rostul unui decor pe o casă veche și nici că frumosul unei case noi, este ceva mai mult decât volum și linii drepte… În fond, frumosul nu vibrează într-un suflet sec.

Polițiștii mai vechi în meserie au prins vremea când făceau coadă la secretara serviciului pentru a le dactilografia un referat în dosarul penal. Doar o activitate de acest gen putea consuma o zi ori chiar două-trei (după ce în prealabil mai consumai câteva zile pe făcut ciorne de mână), pentru o singură lucrare, spre deosebire de prezent când același referat îl scrii singur, la propriul calculator (care are și el viteză crescută), în jumătate de zi/o zi. Un cazier îți venea într-o săptămână, după o verificare manuală făcută de alt lucrător, azi îl ai imediat printr-o interogare a bazei de date. Timpul rămas nu este dat spre odihnă creierului, ci se dedică dintr-o lucrare în alta, fiecare cu încordarea corespunzătoare, determinată de răspundere (pentru că funcționarul răspunde pentru orice document emis contrar legii ori pentru îngrădirea drepturilor unei persoane). Nu ai timp de reflecție, ”de mestecare” în tihnă a unui caz pentru a găsi soluția potrivită, asta ar înseamna să ”pierzi timpul”, mai ales că și partea cealaltă a prins viteză.

Produci documente de câteva ori mai mult și – cu aceeași viteză – primești răspunsuri ori solicitări de la terți. Și asta în condițiile în care ești supus unui termen limită de răspuns – orice termen presupune un factor de stres -, la toți funcționarii este de 30 de zile – deștepții din M.A.I. l-au redus polițiștilor la 27 zile (că așa au gândit ”mușchii” lor) – spre deosebire de lucrătorii din domeniul fiscal, cu 45 zile… Să nu zicem că avem și 10 zile pe Legea 544/2001. Singurii care nu au termene sunt judecătorii, dar vorbim deja despre altă lume/castă.

Într-un ritm amețitor curg dispozițiile și informările, modificări, noutăți legislative, solicitări de pregătire profesională, noi directive de la ”centru” dar și diverse alte structuri, pe care trebuie să le studiezi, ”pe bază de semnătură” (ca în caz de…, să nu zici că nu ai știut!)! Doar să le parcurgi în diagonală îți trebuie câte două zile/lună consumate în sala de lectură, ceea ce este un adevărat ”lux”, de aceea cam toată lumea semnează ”ca primarul”, sperând că acel ”în caz de…” nu se va produce.

La poliție (adaug aici și structurile fiscale, la aceștia deja s-au conceput sisteme automate de calculare și emitere documente) ritmul de producție și solicitare neuro-psihică au explodat exponențial. Pentru că în cea mai mare parte activitatea polițistului se materializează în document. Dacă – pe de o parte – ne bucurăm că ni s-a ușurat munca, nu am observat că suntem cu mult mai solicitați și uzați psihic. Timpul de repaos, bun pentru generația mașinii de scris nu mai este la fel de suficient generației care folosește calculatorul, conectat la imprimantă și comunicare virtuală. Informația însăși este transmisă într-o varietate de difuzare de neimaginat acum doar câteva decenii în urmă, astfel încât creierul uman este bombardat în fiecare secundă, care odinioară era folosită pentru a admira un peisaj…

Teoretic, ești liber… și auzi bâzâind non-stop telefonul cu un mesaj pe un grup și ești atras într-o conversație sau primești o atenționare de la șeful de serviciu pe grupul de Whats App despre cutare infractor ori faptă, o întrebare ori informație pe grupul profesional, un mesaj pe yahoo sau messenger. Timpul liber, dedicat tocmai repaosului pentru creier, se comprimă și vezi că ”mai ieri” fusese acum o săptămână ori chiar un an… Științific este demonstrat că uzura psihică distruge mai rapid decât cea fizică.

Vedem cum pe plan mondial, alături de probleme precum ”reducerea timpului «pierdut» pentru masă inventând tot felul de pastile cu tot necesarul de nutrienți”, pe subvenții pentru producerea de lăcuste și alte gângănii din care să se fabrice praf alimentar și alte bazaconii, se discută și despre majorarea vârstei de pensionare. Este, probabil, cea mai mare prostie a secolului nostru. Și din nou, nu despre criză economică globală este vorba (au fost și înainte, chiar mai urâte, vezi anii 1920) cât despre răpirea cât mai mare a timpului nostru, pentru ”dezvoltare”…. Dezvoltarea cui?!

În discuțiile cu deputatul Cristian Seidler, acesta ne arăta un exemplu comparativ cu o balerină care muncește 15 ani și pentru că nu mai poate ține pasul din punct de vedere fizic, nu iese la pensie mai devreme (ca polițiștii), ci face și alte activități până la 65 de ani… (mai adaugă 10 ani profesoară, un alți 10 o altă profesie). I-am spus atunci – și a fost imediat de acord – că această comparație nu ține, dacă în locul balerinei ar pune un lucrător în mina de uraniu și asta pentru că munca de poliție operativă este comparabilă. Vorbim despre uzură… atunci nu i-am zis și despre intensitatea muncii, a fost suficient să ne dea dreptate și cu acel exemplu.

Acum când se discută intens despre majorarea vârstei de pensionare pentru polițiști, printre atâția generali de izmene și structuri de tăiat frunze la câini în structura centrală M.A.I., nu s-a găsit nimeni capabil să înțeleagă rostul unui studiu legat de UZURA muncii de poliție, raportat și la creșterea ritmului ”productivității”. Dimpotrivă, deși vorbim de peste un deceniu despre criza de personal în poliția judiciară, nimeni, absolut nimeni nu s-a învrednicit să ia taurul de coarne și efectiv să facă ceva util în această direcție. Previzibilă prin 2007-2008, această criză s-a adâncit an de an – din cauza unor politici neghioabe – cu pensionări în valuri, astfel încât ritmul de școlarizare este ca o picătură în oceanul nevoii.

”După noi, potopul…” vorba regelui Ludovic al XV-lea (ori a amantei), în urma unui dezastru militar, cu puțin înainte ca monarhia franceză să-și piardă capul (la propriu), dezvaluie cei de la sindicatul Diamantul. (Paul D.).

Articolul ”După noi, potopul…” apare prima dată în Ziarul Incisiv de Prahova.